Micael Nicolas's Blog

July 22, 2010

Filed under: Spiritualitate — Micael Nicolas @ 05:47

În ultimele şase luni am citit mai multe cărţi decât în ultimii trei ani,mai prezis spun în ultimii trei ani n-am mai deschis o singură carte şi nici nu m-am mai rugat aşa de mult,cantitativ,ca timp decât am făcut-o în ultimii zece ani şi aşa cum intuiam, mai ales din experienţa spirituală acumulată în prima tinereţe,din adolescenţă până la 24 de ani,mă asteptam să ajung într-o înfundătură mistică,să nu-mi mai simt pulsul inimii când spun rugăciunea,să resimt din ce în ce mai multă plictiseală în timpul rugăciunii,deşi paradoxal eventuala gălăgie de afară(totuşi este vară şi oamenii stau mai mult timp afară cu copiii) sau lătratul din ce în ce mai rar auzit al câinilor vagabonţi(se pare că primăria ia mai adunat de pe străzi),nu mă mai deranjază aşa de mult ca la sfârşitul primăverii .

Lucru straniu în sine este faptul că citesc toate aceste cărţi raţional,ca un fals întelectual ce vrea să parvină,să se impună în anumite cercuri virtual/teologico-elitiste din acest spaţiu al internetului,nu-l mai caut pe Dumnezeu de dragul Lui sau din dorinţa de a-mi revitaliza credinţa,aşa cum am simţit nevoia după ce am citit “Pelerinul Rus” şi la nici două săptămâni după, nemaiputând aştepta să fac rost de numărul de telefon al pritenului meu teolog din copilărie în speranţa că mă va consilia puţin,îmi va da nişte sfaturi despre proiectul creştin ce îmi propusesem să-l duc la împlinire. Între timp luând în sfârşit legătura cu el pe messenger şi aflând că este destul de ocupat,cu familia,cu copiii,cu episcopia,am încetat să mai fiu foarte entuziast în ceea ce îl priveste,aşa că tot navigând pe site-uri creştine,am făcut rost de messenger-ul unui alt teolog,web-master basarabean ce a construit sau administrează peste 30 de bloguri sau web-site-uri creştine şi în acest fel cum am ocazia şi-l prind online,cum îl întreb câte ceva,chiar apreciindu-mă pentru ceea ce fac,dându-mi ceva mai multă încredere în mine şi încurajându-mă să continui tot aşa .

Cu toate aceste simt intuitiv cum am început şi tot continui să alunec parcă undeva în tenebrele rugăciunii,nu mai sunt mulţumit cu facerea rugăciunii de dragul mărturisirii însăşi,constante a sufletului meu către Dumnezeu,spunându-mi în tăcerea moartă a plictiselii fără de rost : Ce rost are să tot încerc să ating desăvârşirea,iluminarea,când doar unul din 10.000 de oameni o atinge,cum îndrăznesc să sper la aşa ceva ;în acel moment nici nu mai contează că sunt handicapat,fiind totuşi om !

În adâncul sufletului meu simt că mă roade o nenorocită şi nebună ambiţie de al diseca pe Dumnezeu,de Al descrie în cuvinte mult mai bine decât a făcut-o Simeon Noul Teolog,simt că am avantajul epocii în care trăiesc şi exemplele de comparaţie a ceea ce este Dumnezeu sunt mult mai multe şi mai variate astăzi decât au fost vreodată în timpul său,singurul lucru care mă desparte de acest straniu şi egoist deziderat este tocmai lipsa propriei mele desăvârşiri,mai direct fie spus este vorba despre teama perversă de a nu fi în stare a învăţa nici măcar abecedarul misticii creştine, dalminteri să ajung doctor docent în teologia christică învăţaţă direct de la Duhul Sfânt !

Cu cât ajung să cunosc mai multe despre mistică în special şi despre creştinism în general,cu atât semnele de întrebare se adună,îndoiala mă ironizează pe alocuri şi nu-mi dă pace.Să nu credeţi cumva că mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu,nici vorbă de aşa ceva,mă îndoiesc de capacitatea mea de a procesa corect informaţiile adunate şi citite despre calea pe care ar trebui să o urmez spre a-mi întâlni Creatorul,pur şi simplu nu înţeleg cum să-mi introduc mintea în inimă sau să-mi cobor mintea în inimă ori ce este smerenia,cu toate că practica mă ajută uşor,uşor să realizez despre ce este vorba,per exemplu am început să-mi dau seama prin gânduri intermitente ce-mi luminează înţelegerea, ce cugete îmi aparţin mie,sunt ale mele sau altele ce sunt foarte asemănătoare cu cele proprii,însă totuşi îmi sunt străine,intuinţia mea nu le cunoaşte ca fiind ale sale.Diferenţa dintre ele este extrem,extrem de fină pe care doar o intuiesc prin prisma amintirii iluminării prime,când am văzut cu ochiul deschis spiritual al minţii iluminate,că nu toate gândurile interioare sunt ale mele !

Îmi amintesc cuvintele lui Hristos către Toma : “Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

Dilema mea este următoare : Cred în Hristos,sunt absolut convins că Dumnezeu există,numai că sunt un rătăcit,un hoinar,un vagabont sau mai bine zis un sălbatic ce a dat odată într-o pădure întunecoasă peste o comoară,nerealizând pe moment sansa ce i-a fost dăruită,trecând mai departe ,ajungând în inima civilizaţiei şi observând aici două categorii de oameni,unii săraci şi amărâţi,iar alţi bogaţi şi fericiţi,şi încearcă cu timpul să-şi dea seama ce anume face diferenţa aceea prăpăstioasă între bogaţi şi săraci,între fericiţi şi amărâţi,şi observă că bogaţii au ceva strălucitor,ceva ce îl poartă tot timpul cu ei şi care le deschide înainte toate uşile posibile,în care oamenii se simt bine,zâmbesc,râd,sunt curaţi şi  împliniţi,pe când săracii sunt amărâţi,tristi,încruntaţi,sunt murdari şi mai tot timpul revoltaţi si nimeni nu voieşte să-i primească nicăieri;sălbaticul nostru analizează mai bine situaţia şi în cele din urmă îţi dă perfect seama ce face diferenţa între cele două comunităţi de oameni,acel ceva care străluceşte,aurul,pe care…Doamne,l-am văzut în pădure !

Dar cum să mai ajungă la el,se întreabă,că a cam uitat calea şi au trecut ceva ani de atunci.În cele din urmă începe să caute acea comoară,se întovărăseşte în timp cu unul sau cu altul care au aceiaşi tinţă,îi macină aceiaşi dorinţă,fac rost de hărţi vechi,de documente care i-au îmbogăţit pe alţii,dar care n-au putut lua în lumea civilizată toată comoara cu ei,fiindcă acea comoară este de fapt o carieră de aur din care fiecare ia doar atât cât poate duce,exact ca furnicile ce cară una câte una bucăţele mici de frunze la adăpostul lor,iar nu tot pomul o dată !

De voi ajunge vreodată să regăsesc comoara aceea,rămâne de văzut,important este să nu-mi pierd speranţa şi să nu-mi mai încetez iarăşi căutările ,căci în verbul a căuta constă de fapt toată menirea noastră,restul,comoara însăşi este un dar al proprietarului de facto al acelei cariere ascunse de aur!

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: