Micael Nicolas's Blog

August 20, 2010

Filed under: Spiritualitate — Micael Nicolas @ 03:49

Este ceva aparte în rugăciunea inimii,nu tu o stăpâneşti,ci parcă ea te îndreaptă pe unde vrea ea,fără ca prin aceasta să-ţi lezeze cu ceva propria putere de decizie,nicidecum aşa ceva,sunt în continuare liber,dar parcă prins într-un labrilint invizibil dintr-o peşteră subterană şi întunecoasă,labrilint care,indiferent câte ieşiri ar avea,tot sub acelaşi cer aş ieşi la lumină.Chiar dacă n-am văzut încă cerul şi nici lumina,şi încă bâjbâi pe întuneric ca un orb din naştere,totuşi parcă cu cât mă afund mai mult în întuneric şi peştera mă înghite în pântecele său,cu atât devin mai curios,mai interesat să descopăr lumina,libertatea,fericirea despre care i-am auzit pe alţi vorbind atât de frumos !

Cu cât mă rog mai mult,cu cât învăţ mai multe despre rugăciune,cu atât îndrăznesc mai mult,sper mai mult,devin mai sensibil la trăirea lumii interioare decât la ceea ce se întâmplă afară.Chiar ieri ieşind pe afară cu cârjele,după ce-am trecut prin curtea şcolii,uitându-mă cum joacă băieţii fotbal şi după ce maica mea a venit după mine spre a mă merge acasă că se lăsa-se întunericul şi vroia să nu mai aibă grija mea şi să se bage liniştită în pat,la culcare,de parcă aş fi copil de o schiopă,dar acesta este sentimentul matern,n-am ce face;ajungând şi asezându-mă pe banca din faţa blocului,ea s-a dus la scara de vizavi să mai stea oleacă cu femeile de vorbă,ce se bucurau de seara frumoasă,perfectă,nici rece,nici caldă,binevenită după canicula din această vară .

Singur rămas şi neavând ce face,am început să mă rog calm ,liniştit,atinţindu-mi ochiul minţii asupra inimii,ce a început să-mi bată imediat în piept,îi simţeam bătăile uşoare,regulate,repetate,plus o stare de împăcare ce se aşternea peste mine,şi mai simţeam având ochii deschişi şi văzând astfel natura verde din faţa mea,o plăcută şi delicată nevoie să-i închid,însă am ales să nu-i închid,eram totuşi afară,chiar şi aşa cu întunericul deja lăsat în emisfera aceasta a lumii.Faptul cheie al acestei trăiri fost-a trăirea acestui sentiment avut în timpul rugăciunii : Simţeam cum mă sustrăgeam lumii exterioare şi mă interiorizam,ca şi cum un burete însetat ascuns undeva în sinele meu,îmi absorbea simţurile arhicunoscute din afară şi mă invita înauntru,în lumea trăirii ce pulsa sincron cu inima mea.Acea linişte resimţită avea în ea ceva deosebit.

De obicei noi nu prea cunoştem liniştea,deşi ne place să credem că este imposibil să nu cunoască cineva un sentiment atât de banal într-o lume nebună după senzaţii tari,însă este adevărat,noi cei de astazi,când avem ocazia într-o zi liberă să ne refugiem în natură,la un grătar,singuri doar cu prientenii nostri apropiaţi,oare care este primul lucru pe care-l facem când ajungem la destinaţie şi după ce ne parcăm maşinile la umbra unor copaci ?

Simplu,pornim muzica ! Şi astfel, în loc să lăsăm glasul naturii cu foşnetele sale,cu cântul păsărilor sale,cu susurul pârâului din apropiere,să ne pătrundă,să ne îmbie,să ne vindece de stresul cotidian,noi rămânem prin muzică aceiaşi prizonieri ai lumii din care am evadat pentru câteva efemere ore, şi ne mai şi plângem după aceea că ieşirea în natură mai mult ne-a obosit decât ne-a relaxat cu adevărat !

În rugăciunea aceasta se află o taină,pe care doar în timp şi cu răbdare o voi descoperi,cel puţin aşa sper,aşa intuiesc,aşa îmi doresc.Depinde într-o oarecare măsură şi de mine,de bunăvoinţa de care voi da dovadă ca să mă pregătesc.Rugăciunea minţii pentru mine este ca şahul,îmi place,mă intrigă,mă atrage,mă provoacă,într-un cuvânt îmi testează limitele;de obicei nu joc şah ca să câştig,nici măcar să gândesc,ci mai cu seama să simt,să-mi înving propriul eu` în persoana adversarului meu.Adversarul meu personificând în acest caz o simplă marionetă,indiferent dacă este mai slab decât mine sau cu mult mai bun.De obicei îmi place să joc cu cei mai buni,cu cei care îmi ridică probleme,mă fac să transpir de concentraţie,să tremur de emoţie,de teama de a nu fi învins,însă se mai întâmplă uneori să uit de adversarul meu,să mă scufund în propriul cazan de simţire,care uneori ia foc ,fierbe,mă rupe de lumea din jur,rămân eu la masă doar cu mine însumi,ce mă zbat ,sorbind cu extaz din chinul facerii imaginaţiei oarbe,fără gânduri care mă face fericit,în acele momente sunt un prost ce nu gândesc,doar simt,previzualizez oarecum imaginativ,mutările ce trebuie ca să le fac ca să câştig,iar când se întâmplă să şi câştig,devin implinit,iradiez de fericire,simţirea dându-mi în clocot de fierbinţeala tensiunii intrinsece ,uitând aproape înstantaneu cum de am ajuns până în acel punct,pur şi simplu uit partida,sunt incapabil să-mi amintesc de unde am început să-mi înghesui adversarul,să-l fac să tremure,chiar dacă el este un campion,iar eu un biet amator !

Simţirea face diferenţa în totul,totdeauna ! Unii o numesc pe aceasta noroc,alţii şansă,eu o numesc trăire !

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: