Micael Nicolas's Blog

October 21, 2010

Filed under: Spiritualitate — Micael Nicolas @ 05:03

O legătură subtilă,tainică parcă s-a înfiripat între viaţa mea de zi cu zi şi rugăciunea inimii.Dacă înainte când eram mai tânăr şi îndrăgostit de ochii aceia negri,migdalaţi,mă sculam din somn cu gândul la ei şi cu o dorinţă puternică de ai revedea din nou,acum de ceva vreme,un gând subţire,fios îmi atinge membrana creierului când încep să mă trezesc,spunându-mi uşor dar clar :”Trebuie să găsesc o fereastră de o oră spre a mă introverti iarăşi ,spre a mă rupe fie şi pentru câteva clipe de lumea aceasta zbuciumată,ce mă face uneori să mă înfuri pentru nişte lucruri de nimic care nici nu merită să fie pomenite,atât de neînsemnate şi de inutile sunt,dar care totuşi mă ating şi-mi schimbă împotriva voinţei mele,chimia liniştirii în care mă aflam până atunci”

Observat-am că atunci când mânia mă atinge aşa de tare încât m-ai scap şi o scurtă înjurătură printre dinţi,încep să cuget şi să disec problema apărută nedorit şi din senin,realizând că îmi vor trebui ore bune spre ai suprima totalmente efectele,şi o dată cu această vizualizare mentală a procesului de repare a daunelor din greşeală omenească produse,rostesc şi o rugăciune a inimii în minte,ivită aşa spontan pe negândite,aş putea spune din obişnuinţă.

E straniu să constat că axul rutinei în jurul căruia zilnic mă învârt a devenit rugăciunea ! Rugăciunea inimii se transformă uşor,uşor într-un magnet care mă atrage din ce în ce mai tare în necunoscut ! Nu mă mai plictisesc la fel de mult ca-n primăvară să o tot repet,am impresia chiar că am slăbit din punct de vedere calitativ în rostirea gândită a acestei rugăciuni învăluită parcă în mistere,chiar în acest moment îmi dau seama că am încetat într-o măsură considerabilă a aştepta minunea firească de a-mi întâlni şi a-mi contempla Creatorul,întunericul în care mă aflu orbecăind fiind cu mult mai potrivit cu stare decăzută şi păcătoasă a condiţiei mele prezente,ora rugăciunii reprezentând o gură sănătoasă de oxigen pentru sufletul meu scufundat în mocirla patimilor vieţii,mă încarc prin rugăciune cu energie,după care plonjez ca nebunul în jungla vieţii şi-mi reiau proiectele începute,vorbesc cu aceiaşi oamenii pe care am impresia că îi cunosc dintotdeauna,pe unii îi rănesc cu stupizenia mea temporală născută din acelaşi egocentrism ce nu vrea să moară nicicând,vrând pururea să-mi amintească cine mi-e stăpânul !

Însă trec peste toate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,greşelile nefiind nimic altceva decât obstacolele pe care nu întotdeauna reusesc să le sar.Greşeala face parte din procesul mântuirii şi atâta timp cât mi-o asum,o recunosc şi simt fie şi o uşoară părere de rău după ea,cred eu că sunt pe drumul cel bun !

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: