Micael Nicolas's Blog

February 23, 2011

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 02:46

În ultima perioadă am scris doar despre spiritualitate,poate prea mult,însă a trebuit să o fac fiindu-mi teamă să nu uit micile detalii,micile amănunte trăite şi simţite în rugăciune ,dar de această dată am să-mi respect promisiunea dată cândva nu foarte demult,de a povesti în cuvinte despre lumea handicapaţilor văzută şi simţită prin ochii şi sufletului unui handicapat get-peget.Handicapatul care vă va povesti despre acestea sunt chiar eu şi dacă n-aş fi creştin sau dacă n-aş lua în serios morala creştină,v-aş declara cu mâna pe inimă că sunt mândru şi mă simt privilegiat că m-am născut handicapat şi aş face aceasta din două motive extrem de simple :

1)Handicapul mi-a dat şansa să nu trec prin viaţă cu viteza luminii sau ca dobitocul grăbit printr-o apă de teamă să nu fie înnecat şi înfulecat de crocodili,am avut desigur norocul să mă nasc într-o lume civilizată care poate nu ne înţelege de fiecare dată foarte bine,dar cel puţin ne consideră oameni,fiinţe umane şi face pe cât îi stă în putinţă efortul de a ne integra în societate,poate România nu este cel mai bun exemplu în această privinţă însă a făcut paşi importanţi în aş amorniza legislaţia pentru drepturile noastre la standardele lumii civilizate şi ăsta-i un punct câstigat care ne face viaţa mai uşoară,chiar şi oamenii sunt mai înţelegători,mai educaţi,nemaiconsiderându-ne paria societăţii .

2)Nefiind astfel într-o cursă nebună,contracronometru cu viaţa,am avut rara oportunitate şi scumpul privilegiu de a observa pe îndelete natura,oamenii şi în special lumea interioară,bogătia de trăiri şi sentimente,nu întotdeauna pozitive şi fericite,ci şi negre şi crude.Ele,această lume m-au tras în sine şi mi-au vorbit despre viaţă,despre cum să înţeleg lucrurile care mi se întâmplau şi mi se întâmplă,ele mi-au fost învăţătorul ce mi-a desluşit uşor,uşor cu răbdare toate despre care ardeam de dorinţă să le aflu,să le descopăr ! Astfel am aflat că cea mai de preţ învăţătură pe care omul poate să o primească în dar de la natura,de la Dumnezeu,de la orişicine este să tacă şi să observe lucrurile cu atenţie,asta-i mama înţelegerii,observarea ,nu-ţi trebuie nimic mai mult ca să înţelegi lumea în afară de o observa ,de a fi curios,de a fi dorinic să o înţelegi şi ea,întreaga lume ţi se va descoperi,ţi se va aşterne cuminte la picioarele tale,nu-i mare filozofie,nu trebuie să fi citit biblioteci întregi ca să înţelegi viaţă,deşi cuvintele,ideile cărţilor te ajută să-ţi formezi un vocabular mai bogat şi automat să intri în proprietatea unor cuvinte care îţi lărgesc prin ele însele nu neapărat orizontul gândirii cât versatilitatea gândurilor,versatilitate care prin ea însăşi te face mai ager,mai pătrunzător!

De obicei ,cu toate că nu este o regulă bătută în cuie,cei care se nasc handicapaţi sunt mai optimisti,mai lipsiţi de inhibiţi,mai neaoşi,iar cei care devin handicapaţi de pe urmă unui accident stupid şi nefericit sunt mai pesimisti,mai deprimaţi,mai închişi în durerea năprasnică ce a dat peste ei încât se întâmplă uneori ca şi handicapaţii veritabili născuţi aşa ca mine să-i compătimească sau mai bine zis,să le respecte durerea,să le ignore handicapul,să nu se holbeze la ei,să-i facă să creadă în continuare că tot ei sunt cei “sănătoşi”,că încă graniţa dintre noi nu s-a estompat,nu s-a şters definitiv ! E vorba aici despre o politeţe pur umană,uneori handicapatul este mai plin de umanitate şi mai sensibil faţă de durerea , temerile şi lipsa de răspunsuri logice ale “arienilor” decăzuţi din drepturi şi aduşi forţat la condiţia noastră,ale handicapaţilor pur sânge,veritabili decât vice-versa!

Îmi amintesc de un caz al unui colonel de armată trecut în rezervă ce l-am văzut la sală cu ani în urmă,căruia îi paralizase partea stângă a corpului de pe urma unui accident vascular sau mai degrabă cerebral,că îşi pierduse bună parte de a vorbi coerent şi clar,mai mult mormăia nervos fiind ,când încerca să spună ceva .Om slab,siluet ca constituţie fizică,dar mândru ca orice militar de carieră.Era trecut puţin de 50 de ani şi avea o nevastă mai superbă,suplă,cochetă,vopsită blond şi mai bine aranjată decât însăşi fata lor care să fi avut vreo 25 ani ! Mi-o amintesc şi acuma cu deosebită plăcere,păcat că eram timid că altfel cine ştie ce întâmplare dădea peste mine ! Şi timiditatea uşoară devine o virtute în anumite situaţi te tind spre imprevizibil !

Revenind la colonel,pur şi simplu era distrus,nu putea sub niciun chip să accepte noua realitate în care fusese ejectat de imprevizibilul joc al vieţii,avea momente când izbucnea în plâns pe fond nervos,era frustat că femeia lui nu-l mai asculta,poate chiar nu-l mai respecta ca înainte,e posibil să fi fost dur cu ea în tinereţe şi cum femeia nici ea nu uită ce i s-a întâmplat rău în viaţă,să se răzbune acum,să se poarte de parcă nu i-ar fi înţeles suferinţa,să-i întoarcă o palmă arătându-i răceală.Omul simţea toate aceste lucruri,le vedea şi nu putea face nimic oricât s-ar fi forţat sau s-ar fi uitat la oameni şi îndeosebi la femeia lui,nu mai impresiona pe nimeni,el militarul de carieră gata oricând să plece la război,fusese îngenuncheat de o afurisită de paralizie pe timp de pace ! Ceea ce avea mai de preţ,creierul îi trădase strategia ce şi-o planificase cu rigoare de militar întreaga-i viaţă ,creierul i-a fost spionul ce l-a desconspirat,trecându-l în rezervă ! Şi o asemenea înfrângere pe  plan tactic este de nesuportat !

Nici nu ştiu ce mă atrăgea mai mult dintre jocul privirilor cu femeia lui sau contemplarea suferinţei acestui om ce nu putea să accepte sub nicio formă realitatea,concretul ! La un moment dat un tip puţin mai în vârstă ca mine,ce îi paralizase şi lui partea dreaptă şi se bâlbâia uşor în urma unui nefericit accident de maşină şi pesemne învidios pe micul meu succes îmi zice de undeva din sală :

-Ce mă,Mihai îţi plac babele ?!

Imediat m-am simţit aiurea că pierdusem acest element din calculul minţii mele,ca unui şahist ce i se furase o piesă dintr-o prostie şi era obligat să devină mai atent dacă vroia să nu piardă partida cu totul,am tăcut,nu i-am răspuns nimic,m-am întors spre spalierul de lemn lăcuit şi m-am apucat de genoflexiuni,de gimnastică…,cam uitasem pentru ce venisem la sală ! Femeia cu experienţă fiind nu s-a alertat mai deloc de pe urma acestui scurt incident nedorit,chiar dacă îmi închipui eu,era jignită de apelativul “babă”,dar peste câţi nesimţiti n-o fi dat în viaţă,aşa că nu s-a sinchisit prea tare !

P.S.

Nu vă închipuiţi nimic,am fost şi am rămas un băiat cuminte şi nu regret nimic,deşi o femeie ca aceea ar fi fost acum o amintire frumoasă,dar şi un păcat urât!

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: