Micael Nicolas's Blog

April 13, 2011

Panariţiu ,boala unghiilor ! lll

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 04:08

Ne întoarcem acasă cu maşina,tatăl meu coboară cu un scaun cu spătar în mâini ca să urc astfel în casă.N-au putut să mă ridice,nici n-aveau cum ,deşi tatăl meu se menţine bine,e în forţă,totuşi sora mea are unele probleme cu spatele şi nu avea cum să facă faţă !

Eram liniştit,chiar uşor traumatizat,imaginiile proaspetei şi banalei operaţii pe care o suferisem deveneau tot mai vii în mintea mea şi astfel nu m-am sinchisit prea tare de acest mic impediment,eram sigur că voi ajunge în casă cumva,chiar sora mea a glumit pentru o clipă,spunându-ne :

Lasă mă,dacă nu te vom putea urca sus,chemăm pompierii !

Mie mi-era mai mult teamă să mă las pe picior,nu primisem destule informaţii despre ce trebuie să fac de la doctor,însă acum privind retrospectiv toată întâmplarea,nu mai consider că ar fi putut să mi se întâmple ceva grav dacă călcam într-adevăr în picior atunci,dar aşa este când nu ţi se explică îndeajuns sau mai deloc ce trebuie să faci,abia mai târziu mi-am amintit că ne-a zis totuşi că dacă calc pe picior mi se va umfla puţin degetul cu probleme,însă nu într-atâta încât să mi se rupă aţele ,totuşi aţele chirurgicale sunt foarte rezistente,am văzut asta la televizor.

Între timp trece un bărbat tânăr de vârsta mijlocie pe aleea noastră de dintre blocuri şi imediat sora mea îl abordează :

-Domnul,vă rog frumos puteţi să ne ajutaţi şi pe noi să-l urcăm pe fratele meu în casă,că a suferit o operaţie la picior şi n-are voie să calce în el ?

Omul fost-a cumsecade(în realitate aşa se întâmplă de obicei,doar la TV sunt toţi nebunii),răspunzând :

-Da,desigur,haideţi să-l urcăm.

M-au asezat pe scaun şi m-au cărat aşa până la intrarea în casă,chiar dacă tatăl meu se tot scuza politicos pentru deranj .Eu n-am zis nimic,am tăcut,chiar dacă mă simţeam jenat de toată această întâmplare,de toată această neputinţă, şi m-am lăsat purtat pe braţe pe scaun .Spun aceasta pentru că de obicei un handicapat cu conştiinţă şi raţional nu acceptă aşa de uşor ajutorul,întotdeauna vrea şi încearcă să dovedească că nu e o legumă,că nu e paralizat complet,chiar dacă în astfel de situaţii este el însuţi depăşit de încercarea vieţii ! Uneori am un simţ al responsabilităţii şi o vedere destul de largă a ceea ce se întâmplă cu mine în spaţiu,dându-mi seamă extrem de rapid că în astfel de situaţii,cea mai bună calea spre a lasă oamenii să mă ajute şi să-şi facă treabă până la capăt este aceea de a păstra tăcerea,de a nu spune nimic,de a nu da indicaţii sau mai clar fie spus,a nu te da cocoş,bravând şi spunând :Lăsaţi-mă că mă descurc şi singur ! Există astfel de handicapaţi care prin atitudinea lor de bravadă,dar falsă,nu fac altceva decât să-i irite şi să-i supere pe cei care încearcă să le dea o mână de ajutor omenească ,şi astfel apar nervii şi toată lumea iese în pierdere chiar dacă obiectivul este atins şi îndeplinit .

Cu ajutorul tatălui meu ajung să mă aşez în fotoliu,în sufragerie la televizor,aici am vreme de meditat,observând că cea sigură cale spre a mă deplasa este să merg în genunchi,şi uite aşa am ajuns după aproape 30 de ani să merg iarăşi în patru labe !Frustrarea trăită în acea zi a atins cotele cele mai înalte din toată această perioadă,de obicei eu mă consum în sine,nu las prea multe lucruri la vedere şi nici nu-mi place să vorbesc cu omul faţă către faţă despre ceea ce simt, scrisul în principal este calea mea de a mă înţelege,ci înţelegându-mă, crucea vieţii devine brusc mai uşoară,e o uşurare pentru mine că pot să scriu şi să-mi exprim cât mai bine sentimentele,chiar dacă tatăl meu spune că prea lungesc frazele,eu nu o fac de dragul artei în sine sau de dragul vostru,al eventualilor mei cititori,ci o fac în primul rând pentru mine .Provocarea de a mă diseca cât mai aproape de adevărul celor simţite este pentru mine desfiderea supremă,eu de fapt sunt în război cu mine însumi când mă disec,şi aceasta,paradoxal,îmi provoacă bucurie şi plăcere !Pentru mine scrisul este o joacă,o aţâţare,o nebunie frumoasă mai ales atunci când iau foc pe dinăuntru şi uit de timp şi de dimensiunea în care trăiesc ! Când scriu ,pătrund în propria mea dimensiune,în propriul meu univers chiar dacă descriu întâmplări şi simţăminte trăite în această viaţă !

Sunt oameni care se chinuiesc pe sine când scriu ceva,când crează ceva ,eu dimpotrivă resimt o uşurinţă fantastică în a mă mărturisi,în a mă diseca,uit de timp,uit de tot şi încerc să-mi amintesc ce am simţit atunci când am trăit sau am văzut ceva !Pentru mine,descrierea simţirii este primondială,ci nu evenimentul în sine.Paradoxal,cele mai mari probleme le am atunci când trebuie să descriu contextul în care se desfăsoară ceva,să descriu locul fie el spital, parc,scoală ,vreun drum anume sau orice altceva creat de om sau de Dumnezeu în natura înconjurătoare !Eu sunt omul simtămintelor,al trăirilor,pe ele le-aş diseca fără contenire şi cu o bucurie vecină cu extazul !

Dacă opiumul oamenilor zisese în mod abject că ar fi religia,opiumul meu este scrisul !Scrisul pentru mine este dulcea frenezie a îmbrăcării simţămintelor în cuvinte !

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: