Micael Nicolas's Blog

May 19, 2017

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 00:47

Să nu uiţi niciodată primul gând sau gândul de temelie care te-a făcut vreodată să te apuci să desfăsori o acţiune, un plan, o afacere, chiar dacă a avut succes fără să ieşi în frunte, fiindcă esențialul constă în a-ţi duce planul până la capăt, fiindcă dividentele sunt însăşi experienţa acumulată, ce te va duce în cele din urmă la altă lovitură, ca într-un deja vu, ce se poate întâmpla numai dacă ai fost parte unui punct zero în viaţă! Culmea paradoxului este că dacă reuseşti să rămâi cât mai aproape de acel zero al propriului Eul, care doar le duce la împlinire, dar fără să fi prins în plasa vanităţii celei deşarte, atunci rata de succes ale viitoarelor acţiuni plăsmuite spontan şi viu în minte va creşte proporțional cu ritmul accelerat al celorlalte idei încă neobservate din roiul purecilor de pe radarul minţii, ce-ţi strigă parcă în necuvintele simţirii, ci nu ale raţiunii: Dă-mi viaţă, dă-mi viaţă!

September 16, 2012

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 08:57

Nu trebuie să-mi doresc să termin nimic niciodată, trebuie doar să le fac, exact ca un animal ce nu-şi planifică nimic, ci doar merge încotro îl îndrepta instictul, conjunctura, viaţa însăşi! Până nu devin un animal în sensul de mai sus al cuvântului, n-am cum să scap de stres, chiar şi de stresul acesta pozitiv, creator, plin de sevă şi extrem de plăcut uneori!

May 20, 2012

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 15:15

Au început oamenii să reacţioneze la ceea ce fac în mediul virtual, unii mă apreciază dându-mi “like-uri” pe facebook, alţii dimpotrivă, se leagă de mine, chiar mă înjură, însă perioada aceea frumoasă în care eram doar un simplu comentator anticomunist pe saiturile basarabene îmi este acum de mare ajutor, fiindcă atunci mi s-a oferit oportunitatea să observ cum reacţionează omul când nu esti de acord cu el, tot atunci învăţând că nu există armă mai puternică în astfel de polemici care de cele mai multe ori degenerează, decât ironia!

În faţa ironiei cei mai mulţi dintre adversarii virtuali turbează, chiar dacă la început te pot înjura, doar că nu te pot înjura încontinuu atâta timp cât tu nu intri în jocul lor şi nu renunţi pentru nimic în lume, la acea armă imbatabilă care este ironia.

Am citit de curând un articol interesant pe un blog, în care autorul evidenţia influenţa pe care nişte simple comentarii de la sfârşitul articolelor o au pentru ceilalţi potenţiali vzitatori pasivi şi explica el acolo foarte frumos, că nu încearcă să-i convertească pe cei cu care intră în dispută la convingerea lui, ci doar le răspundea argumentat şi civilizat acelor postaci(aşa sunt numiţi cei care au un interes prin publicarea comentarilor respective, se crede că unii dintre ei sunt chiar angajaţi de partide politice sau de companii private să răspândească în mediul virtual o anumită idee, vecină aproape de ceea ce înţelegem prin propagandă) că ideile pe care le susţin sunt false.

Acelaşi lucru l-am observat şi eu pe când comentam evoluţiile politice din Basarabia cu ani în urmă, unii dintre comentatorii dezinteresaţi de acolo chiar mi-au şi tras atenţia asupra faptului că există şi comentatori plătiţi care agitau înadins spiritele şi că eu mă luptam de fapt cu morile de vânt. Iniţial această supoziţie mi s-a părut amuzantă, chiar caraghioasă, n-am crezut-o, abia când am auzit-o de la mai mulţi am început să o iau şi eu în considerare, însă chiar şi aşa stând lucrurile, acea neplăcută surpriză nu mi-a influenţat în vreun fel stilul meu de a comenta, că eu aşiderea ideii de mai sus, nu acordam importanţă celui cu care ajungeam în conflict de opinii, ci încercam întotdeauna să-mi argumentez cât mai bine cu putinţă poziţia, să-mi expun cât mai clar adevărul în care credeam eu şi să dinamitez în acelaşi timp falsul pe care îl susţineau ei.

Desigur, strategia aceasta a mea de băiat civilizat a mers o vreme, după care au apărut micile muşcături la adresa mea, le-am ignorat, nu le-am băgat în seamă, am izbucnit abia când aceiaşi postaci l-au atacat mişel şi murdar pe un basarabean respectabil căruia întotdeauna i-am apreciat comentariile, atunci n-am mai rezistat şi îmi amintesc şi acum cu zâmbetul pe buze, cum patru ore încontinuu nu numai că le-am făcut faţă, dar cred eu că i-am şi disperat, atunci a fost prima oară când am înjurat pe un forum, însă nici măcar atunci nu mi-am permis să fiu grobian şi nu i-am înjurat în româneşte, pur şi simplu cât de aprins eram, n-am putut să calc în picioare limba română, ci am preferat să-i înjur în englezeşte. 🙂

Aceste accidente nefericite de pe forumurile basarabene mi-au întărit convingerea că într-adevăr ironia, dacă şti cum s-o foloseşti şi mai cu seamă dacă esti şi inspirat în acele momente, îl pot face pe cel din spatele celuilalt computer cu care intri în conflict, să dispere, să fiarbă în sucul propriul, dezvăluindu-i propria nepuntinţă, pur şi simplu îl lasi fără replică ,mai cu seamă atunci când dreptatea este de partea ta şi nu de partea lui.

De ce spun toate acestea? Nimic mai simplu de mărturisit: De luni bune îmi promovez blogurile pe forumul facebook de pe Gândul.info şi cu toate că-n acel anunţ ce îl copiez acolo sunt vreo 4 link-uri ce te trimit spre două dintre blogurile mele şi pe pagina de facebook “Nu fi prost, nu fi manelist“, nu ştiu cum se face, dar unora nu le prieşte deloc aceasta şi se bagă în seamă singuri, câteodată printr-o scurtă înjurătură, alteori fac greşeala mai ales atunci când se adună doi, să prindă curaj şi să devină mai nesimţiţi! Cunoscându-le mentalitatea şi intuind că sunt limitaţi, le răspund la început scurt şi nevinovat, ei tocmai atunci se avântă mai mult exact ca nişte boboci şi îmi spun alte prostii, abia atunci îmi intru şi eu în mână, rămânând relaxat în continuare şi executându-i rece cu arma ironiei!

Ceea ce încă mă surprinde, deşi n-ar mai trebui, dat fiind că am adunat experienţă în astfel de dispute, sunt veteran de pe acum, este faptul că sunt extrem de limitaţi, mai mult de trei replici nu pot să-ţi dea, ci şi acelea scurte şi puerile ca-n clasele primare! Uneori resimt chiar milă pentru asemenea indivizi şi pe neputinţa lor vădită, dar n-am încotro, simt nevoia şi necesitatea de a le răspunde, deoarece aşa cred eu că este corect şi anume că nu prostii conduc această lume, ei fiind doar o biată masă de manevră la mâna celor puternici şi cu adevărat malefici, eu considerându-mă, în această ipostază ajungând, o palmă spre trezirea conştinţelor lor decât talpa tiranului de fiece zi care oricum îi calcă fără milă pe cap şi-i ţine încătuşaţi în lanţurile lui!

Sunt foarte adaptabil în astfel de cazuri, nu merg pe ideea să distrug omul combătându-i fără discernământ gândirea sa, de un astfel de caz am avut parte pe pagina de facebook “Nu fi prost, nu fi manelist”, când am intrat în conversaţie cu niste tineri de 15 ani, poate doar unul dintre ei era mai mare, ce se coalizaseră had-hoc împotriva a ceea ce, chipurile, propovăduiam eu prin titlul dur ce l-am ales pentru acea pagină; am făcut-o intenţionat, tocmai ca-n jurul ei să se nască controverse, se pare că am reuşit asta întrucâtva dat fiind numărul mare de like-uri primite, inclusiv de la manelişti, aşa cum se va vedea din rândurile următoare.

Totul a început când o adolescentă a mărturisit că nu înţelege ce este rău în a asculta acest gen de muzică, i-am răspuns simplu, că nimic, adăugând că ar fi păcat să se rezume doar la acel gen muzical, de aici pornind totul, intrând în dialog cu ele. În fine, printre cele spuse acolo frumos şi civilizat, am avut dintr-o dată în mână un as nesperat, un colaj realizat de mine, ce ajunsese până-n ziua respectivă la 130.000 de vizualizări, ceea ce nu-i puţin lucru, dat fiind că-l urcasem pe Youtube doar cu câteva luni în urmă. Cum să mă exprim mai bine, tinerii în general, sunt foarte sensibili sau vulnerabili la spiritul de turmă; automat, cred eu, că dacă văd vreun clip că are multe vizualizări, automat devin mai atenţi la acela, îl urmăresc, îl ascultă, ştiţi că se zice că gusturile se formează, se educă, şi cum mass-media noastră este impotentă din acest punct de vedere, atunci măcar pe internet să găsească lucruri plăcute şi frumoase cu care să crească.

Aceste lucruri, fapte, concluzi până la urmă, mă însufleţesc şi pe mine, mă ajută, mă ghidează, îmi spun unde trebuie să mai lucrez şi ce trebuie să mai fac, total dezinteresat, o fac din plăcere, a devenit un hobby sau doar revolta mea personală la mizeriile din media clasică. Mă hrănesc şi eu cu acestea, cresc odată cu ele şi mă bucur când întâlnesc un tânăr frumos la suflet şi flămând după autenticitate şi bun simt. Există slavă Domnului şi din acestia, păcat că nu-s atât de vizibili pe cât ne-am dori cu toţii.

Păcatul nostru capital, al românilor este acela că facem prea multă politică şi încă suntem sălbatici, în sensul nu neapărat rău al cuvântului, ci în sensul de trubaduri boemi a căilor vieţii, ne mai este teamă, o teamă ancestrală, infernală scoasă la viaţă cu forcepsul din teroarea comunistă, de a colabora dezinteresat spre binele comun, de frică, o frică absurdă, ca ideea mea să nu o fure altul şi să profite de ea la maximului! E absurd aşa ceva, dar ăstia suntem! Eu cel puţin, constientizând-o, am început uşor, uşor să mă debarasez de ea, e nocivă, e nefirească, mai bine risc şi pierd ceva decât să nu risc nimic şi nici să evoluez întru nimic!

August 27, 2011

Filed under: Disecarea propriului Eu`,IT & Programe — Micael Nicolas @ 06:01

Ce minunăţie este internetul ăsta,nu-mi vine să cred ! Tot ceea ce-mi doresc să fac şi nu sunt dispus la muncă manuală şi la efort psihic accentuat în îndeplinirea scopului propus,este să caut pe net dacă s-a inventat cumva programul care să mă scutească de o muncă nepoftită în plus !

Aşa se întâmplă acum,când mă bântuie puternic gândul să mă apuc să transpun şi Divina Comedie din format mp3 în format WMV/video şi să o încarc pe YouTube,mai ales acum când mi s-a acordat facilitatea să încarc filme mai lungi de 15 minute,şi cum nu ştiu cât timp îmi vor lăsa la îndemnă aceast atât de util instrument pentru mine,va trebui să mă grăbesc şi să încarc şi Divina Comedie pe YouTube,dar ce mă făceam dacă nu dădeam peste acest program PDF Image Extraction Wizard care doar în câteva secunde decupează toate imaginiile dintr-un PDF şi le salvează separat în folder-ul ales de tine. Incredibil,nu-i aşa ?!

Cred că dacă n-aş fi fost handicapat şi handicapul nu m-ar fi îndreptat înspre sensibilitate şi sensibilitatea nu m-ar fi îndreptat într-un mod cât se poate de firesc,spre spiritualitate şi moralitate,sunt destul de sigur că aş fi fost un mare depravat în toate sensurile acestui cuvânt,pur şi simplu,lumea de astăzi,aşa cum este ea clădită pe regulile sale complexe,dar extrem de fragile,cel puţin în aparenţă,te aţâţă parcă spre partea întunecată sau ilegală a lucrurilor decât spre partea luminoasă şi dreaptă ! Ispită este dulce,mai ales provocarea intelectuală,cel puţin în cazul meu,e extrem de ademenitoare ! Păcat că nu-s ateu să mă pot arunca sinucigaş şi existenţial ,cu toată fiinţa ,în hăul cel mai prejos al hâdoşeniei pur raţionale fără de niciun Dumnezeu ,în acel hău` abisal ca odinioară Lucifer în gândul său netrebnic de a vedea ,a observa ,a încerca dacă într-adevăr Dumnezeu este atotputernic şi de nebirut;aceasta este cu aderăvat ispita supremă şi ultimă pentru oricare dintre noi,cei creaţi !

Se zice că atunci esti puternic ,când rezişti tentaţiilor şi când ai puterea de a spune nu,când majoritatea spun da ! Oare să fie adevărat ?! Se prea poate,cât mie personal ,crucificarea patimilor ,fie şi temporal,mi-au produs în suflet mai multă dulceaţă şi am adunat mai multă înţelepciune ,crucificat fiind şi crucificând la rândul meu cine ştie prin ce forţă,răul revoltat fiinţial în sine !

Să fi cuminte într-o lume nebună,să mergi contra curentului,să rabzi întru tăcere violenţa dezlănţuită a vieţii când nu te aştepţi,să te lasi spintecat de patimi şi totuşi ,cine ştie prin care miracol al vieţii,să nu mori,asta numesc eu a trăi viaţa ,în a te chinui a atinge demnitatea de om,în sensul profund creştin al cuvântului !

June 4, 2011

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 15:22

Obişnuiesc să înţeleg oamenii dintr-o privire,să le fur o părticică din sufletul lor printr-o ocheadă fugară şi să le anticipez stările interioare ulterior prin imaginaţie,doar că sunt aruncat într-o mare încurcătură raţionalo-intuitivă când vine vorba să-i înţeleg pe autişti ,retardaţii mintali sau pe bolnavii psihici şi aceasta nu face altceva decât să-mi crească frustrarea,să-mi sporească nemulţumirea de sine;refuz să cred că există ceva pe această lume ce nu pot să-l disec şi să-i aflu secretul sau mecanismul logicii sale aparent ilogică ! Desigur ,obiectul meu de studiul principal sunt oamenii şi complexitatea trăirilor lor.

Am văzut astfel de oameni şi i-am observat pe viu atunci când eram trimis cu una dintre bunici sau cu mama într-un dintre sanatoriile din ţară pentru propria mea recuperare fizică sau cu diverse alte ocazi,îi cunosc într-o anumită măsură fiindcă am crescut şi am copilărit printre ei,printre handicapaţii mei !

Am să încep cu cei ce sunt mai uşor de explicat,de descris,am să încep cu retardaţii,cu cei care înţeleg destul de multişor ce se întâmplă cu ei şi au un nivel de cunoştiinţă minimală ! Dificultatea majoră a acestor oameni constă în imposibilitatea de a se exprima coerent şi clar,în a vorbi fluent şi astfel în a purta un dialog plăcut şi util ,iar atunci când simt că sunt luaţi de sus în zeflemea,fie şi amical şi nemaliţios,se pierd şi se închid în sine,acolo unde frustrarea lor creste ,indignarea pe neputinţa lor se prăvăleşte în sine şi devin brusc incapabili să mai gândească,fie şi minimalist aşa cum gândesc ei ! Aceşti oameni petrec mult timp în lumea visurilor,în lumea fanteziilor,acolo se simt ei în siguranţă cu adevărat şi cel mai bine !

Desigur,majoritatea handicapaţiilor evadează în lumea viselor şi a fanteziilor cu ochii deschisi,însă ei,retardaţii,petrec cel mai mult timp acolo,iar uneori abandonează tărâmul viselor doar pentru că sunt obligaţi de alţii să se trezească la realitate ! Fanteziile lor sunt primare şi comune tuturor oamenilor,cu diferenţa că ei nu au o realitate concretă pe care să-şi construiască o viaţă mai bună ! Sunt prizonierii fantasmelor şi din cauza societăţii mai handicapate ca ei însişi ,care nu reuseşte să-i integreze,să le ofere o şansă în a se considera utili,fie şi minimalist !

Am cunoscut mai multe persoane de acest fel.Odată pe când mergeam la sală,mă întâlneam cu un tip de vârstă apropiată ce se născuse perfect sănătos,chiar îmi spusese că şi lucrase vreo câţiva ani în cadru poliţiei locale şi care avusese un accident nefericit şi nu se ştie cum căzuse de la etajul 4.Nu avusese de gând să se sinucidă,pur şi simplu i se întâmplase.De pe urmă căzăturii îşi pierduse abilitatea de a vorbi şi căpătase un fel de tremur uşor al corpului pe când mergea .Nu avea nevoie să vină la sală şi să facă recuperare,dar profesorul îl primise şi îl lăsa să tragă de greutăţi ! Se vedea că fusese şmecher odinioară,cum vedea o fată mai frumoasă prin sală,cum îmi transmitea prin gesturi obscene mesaje la adresa ei .Eu îi făceam semne să se potolească,dar semnele mele mai multe ne amuzau pe amândoi decât dădeau roadele scontate.

Prima oară când l-am cunoscut am crezut că rămânsese şi prost de pe urma accidentului,dar am realizat mai apoi tot citindu-i expresiile de pe faţă,că gândea,înţelegea prin ceea ce trecuse şi ceea ce i se întâmpla.Cum mă prinsesem că raţiona? Simplu,profesorul ne mai lua la mişto câteodată şi atunci el se roşea,se simţea prost,chiar dacă zâmbetul nu-i dispărea de pe buze .Ruşinea şi afectul sunt cele mai clare semne ale inteligenţei umane primitive !

Bolnavii psihici sunt mai greu de înţeles,mintea le este aproape ermetic închisă pentru cei ce vor să-i înţeleagă.Nu ştiu cum să-i abordez.Am un vecin astfel în cartier,îl ştiu de copil şi care s-a născut perfect sănătos,însă nenorocirile vieţii i-au furat minţile.Uneori se mai aşează lângă mine pe bancă,îmi tot cere o ţigară, i-am zis de la început că nu fumez,după care rămâne cu ochii atinţiţi pe chipul meu ca la un tablou,parcă ar încerca să-şi amintească de mine,deşi îi văd în ochii săi atât de bine, că priveşte în gol,priveşte în sine,după care se trezeşte brusc din visul său bolborosind ceva,îmi râde şi mă întreabă iarăşi : Ce faci ? Ai o ţigară ?

Nu ştiu ce să-i răspund,nu-mi place să mă repet,tac. Mă priveşte iarăşi scufundat,mut ,din sinele său ! Se trezeşte la realitate,clipeşte şi pleacă în drumul său,mai orb în mintea sa decât orbii ce n-au cunoscut vreodată lumina lumii acesteia!

Autiştii parcă sunt cu totul rupţi de realitate,sunt încremeniţi în eul lor cel mai profund şi nu pot să iasă de acolo,privesc viaţa privindu-se pe sine,fără vise,fără gânduri,fără idealuri de niciun fel! Simt fără să ştie că simt,fără să-i intereseze ce simt,fără să-i tulbure în vreun fel demonii din ei,demoni care deastfel sunt morţi,nu le spun nimic !

Mintea autiştilor nu pot să o pătrund oricât de mult i-aş observa,sunt persoane fără expresivitate,mate,complet ermetic închise,nu trădează absolut niciun sentiment atunci când sunt liniştiti ,când nu scot niciun sunet şi acest lucru mă siderează cu totul ! În faţa lor,eu mă simt complet neajutorat,paralizat;mintea,simţirea,intuiţia nu mă ajută în niciun fel, nu-mi dezvăluie niciun secret de-al lor,stând cu privirea asupra lor şi observându-i îndelung,nu trădează nicio emoţie,nu se sinchisesc nicidecum că-i atac cu toate armele cunoscute ale fiinţei mele, asediindu-i în dorinţia vie de ai înţelege,de a prinde o crâmpeie de idee,ceva,orice,despre ei !

Câteodată una dintre ele,micuţa mă priveşte şi ea pe mine drept în ochii,atunci mă afund în albastru ochilor săi cu atâta lăcomie,cu atâta dorinţă în ai citi măcar şi un singur gând,de-ai intuii pentru o singură clipă efemeră vreun cuvânt al vocii sale interioare,şi nimic,nici măcar sunetul gândului ei nu mi-l pot închipui cum ar suna ! Nimic,nimic,nimic !

Autistul este o lume în sine pe care nu pot să o pătrund ,e o lume interzisă pentru a mea simţire,intuiţie,raţiune!

June 3, 2011

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 05:45

De vreo 2 săptămâni simt o plăcere deosebită în fiecare dimineaţă pe la 6 am,după ce termin atât cât pot în ziua respectivă tot ceea ce creez în mediul virtual,să stau vreo jumătate de oră pe ferestră,îmbătându-mă cu balsamul lămâiţei pe care cu ani în urmă maica mea a sădit-o în grădină.E atât de plăcut să trag în piept acea mireasmă şi să mă relaxez privind cu bucurie în suflet cum răsare soarele,cum păsărele încep să se trezească şi să ciripească ,urmate la scurtă vreme de guguştiucii cenuşi ce se prind şi ei în zborul micilor păsărele,dând rotoagoale,rotogoale deasupra întregului cartier,în care eu-s spectatorul nocturno-matinal ce prinde toate acestea mai înainte de a închide ochii întru odihna nopţii ce am transformat-o în zi !

Tocmai atunci iasă din bloc şi un vecin cu care am copilărit împreună,ce mă întreabă :

-N-ai treabă nană,lumea se duce la muncă şi tu acum te culci ! Bravo frate,îmi place de tine !

Zâmbesc la aceste cuvinte,oricum nu aş avea prea multe de comentat atâta vreme cât verişoara mea de la Bucureşti cu care am crescut împreuna ca fraţii,în special când venea la Severin în vacanţe,îmi zice când mai vorbim la telefon :

-Ce faci americanule,te trezişi şi tu ? Măi,la voi nu ştie omul când să sune,că ori vă culcaţi prea devreme,cu găinile ori vă treziţi foarte târziu ,aşa că este greu să vă prindă lumea pe tot “familion” treaz la o oră mai ca lumea ! La fel,la asemenea afirmaţii nu-mi rămâne altceva de făcut decât să răd,şi râdem împreună !

Nici pe nepoata mea nu mai apuc să o văd când mai trece pe aici să mănânce după ce termină orele,vorba aceea,abia apuc să-i mai văd la faţă pe părinţii cu care locuiesc în apartament !

Recunosc,am un program total dat peste cap,dar mi-ar fi greu acum să-l mai schimb după ce ani de zile mi-am trăit viaţa după el,bine,înainte mă culcam totuşi pe la 4 am şi mă trezeam la 1 ,2 ziua,dar acum mă apucă 7 am până adorm şi la 4 pm mă trezesc .Adevărul este că lucrez mult mai bine noaptea,chiar şi când scriu, sunt mai inspirat,am mintea limpede şi uneori ideile se scurg prin mine ca într-o hemoragie,leg frazele cu foarte mare uşurinţă,sunt mai treaz şi mai plin de energie ca niciodată în zi exact în perioada aceasta de timp,4-6,chiar 7 am ! Plus că pun şi foarte mare preţ pe inspiraţie; inspiraţia este foarte importantă pentru mine,chiar vitală,este centrul de comandă a tot ceea ce fac.Printr-o inspiraţie avută m-am reapucat de rugăciune,tot printr-o inspiraţie avută am văzut în mine cum trebuie să arate în mare blogul Rugăciunea Inimii şi apoi celelalte,mai cu seamă ultimul creat, Memorialul Durerii pe care greu am răbdat până a doua zi când cu adevărat mi-am pus planul creionat mental în acţiune,şi aceasta s-a întâmplat pentru că mi-a fost teamă să nu comit erori importante în realizarea sa,fiindcă cunosc din experienţă că atunci când dai pe loc frâu liber simţirii şi te lasi pradă fără nici cea mai mică urmă de aprofundare raţională minimală a celor simţite,evenimentelor vulcanice ,interioare ce te imping cu tot dinadinsul să le implineşti chiar în acel moment şi în nicio altă clipă mai târziu,tocmai atunci în acea vâlvătaie creaţionistă eroarea apare din senin şi parcă în mod firesc !

Nu ştiu,poate sunt genul de om care îşi doreşte să facă totul ca la carte din prima, fără revizuiri sau adăugiri ulterioare .Urăsc când comit greşeli gramaticale în timpul unui articol şi devin asftel practic obligat să recitesc ceea ce am scris şi să corectez ! E o mare pierdere de vreme şi o mare ofensă la adresa inspiraţiei însăşi ! Mi se pare o flituire de neiertat a muzei însăşi să corectez articolele şi să creez ciorne ,să raţionez în timp ce scriu,să fac comparaţii între mine şi alţii sau să scriu cum mi s-a mai întâmplat ,articole fără relevanţa simţirii !

Îmi doresc să fiu un înapoiat sălbatic al peşterilor ,dar un fin observator al lumii înconjurătoare conectată la puterea şi la viaţa simţirii însăşi,ce descoperă pentru întâia oară literele şi scrisul ! Ce poate fii mai atrăgător decât să fii Herodotul mesopotamian a proprii tale vieţi şi istori !

May 22, 2011

Filed under: Disecarea propriului Eu`,Spiritualitate — Micael Nicolas @ 05:02

Maica Domnului cu Pruncul de la Kiev

Am lenevit cât am lenevit,dar de vreo 2 sau 3 saptămâni(nu mai ştiu exact) am intrat iarăşi într-un ritm alert,îmi trăiesc viaţa,zilele ,contraconometru,de parcă aş fi pe moarte !

Privit din afară,sunt sigur că nu trădez cele ce le simt pe dinăuntru.Ce m-am decătuşat,cât de repede mi se pare acum că mi s-a preschimbat lenea în voinţă,în ambiţie,cine ştie poate am suflet de artist ce mă face să mă simt viu,să mă simt în acţiune doar atunci când creez ceva,când fac ceva,plus că toată această învolburare viscerală a sinelui mă alimentează din plin cu energie ca într-un perpetuu-mobile,cu cât fac mai multe cu atât îmi doresc proporţional vorbind să fac şi mai multe! Acest lucru îmi afectează rugăciunea,chiar dacă paradoxal rugăciunea este principala mea sursă de energie,logic ar trebui să clachez,să mă prăbusesc cumva în sine!Prin ce îmi afectează starea aceasta de voinciune,chiar exuberanţă în unele momente,rugăciunea ? Simplu,îmi fură liniştea sufletească şi concentrarea mentală pe care ar trebui să le am asupra rugăciunii!

Îmi trebuie o jumătate de oră să mă linistesc,să mă adun întru rugăciune,să uit întrucâtva de agitaţia aceasta creativă,de dorinţa de a termina lucrurile cât mai repede,iluzionându-mă naiv că după ce am să le fac pe toate,o să am timp atunci şi de rugăciune !Numai că acesta este un gând răuvoitor ,un gând siret dacă ar fi să le dau credit Sfiţilor Părinţi !Atunci ce-mi rămâne de făcut în afară de a trece peste toate aceste impediemente raţionale,pur fantasmagorice ce vor cu tot dinadinsul să mă ţină în loc !Oare să fie vorba aici despre renunţarea la sine ?!

Acum trăiesc impresia că încep să pătrund,înţelegând întrucâtva şi taina renunţării la sine ! Munca dezinteresată în slujba unei idei,în slujba unei credinţe ce mă modelează după tiparul său,deşi cred că am fost astfel dintotdeauna !Este ca şi cum aş privi stelele noaptea şi mi s-ar părea la fel ca-n anii copilăriei,deşi între timp am adunat o mulţime de alte informaţii noi din domeniul astronomiei,un hobby frumos şi vechi de-al meu ! Dar chiar,cu câtă uşurinţă am abandonat să-mi hrănesc curiozitatea despre stele,planete,găuri negre,sisteme solare,exoplanete,posibile alte lumi extraterestre,toate aceste subiecte mă fascinau într-o vreme,mai cu seamă în 2007 când internetul a ajuns şi la mine,obişnuiam să stau doar pe site-urile de specialitate ale NASA şi ESA,păstrez şi acum în computer mulţimea de poze ale universului luate de telescopul spaţial Hubble.

E atât de fascinant să observ această ciclicitate existenţială ce-mi înfluenţează prezentul şi-mi proiectează viitorul între vocaţia spre spiritualitate şi pasiunea pentru ştiinţă ,desigur la un nivel simplu,ci nicidecum la un nivel aprofundat, academic ,sunt prins ca într-o capcană între neputinţa de al renega pe Dumnezeu şi slăbiciunea pentru raţionamentele reci ,seci ale oamenilor de ştiinţă !

Sunt un om al paradoxurilor,nu cred în evoluţionism,ci cred în creaţie,deşi nu pot să neg că există o evoluţie în toate ! Uneori cuget că rugăciunea şi credinţa mea sunt frâne în evoluţia mea intelectuală ulterioară,alteori cuget că raţionamentele diverselor concepţii şi teorii despre lume nu-mi aduc niciun folos pe plan spiritual,şi eu vreau să cresc armonios îmbrăţişându-le pe amândouă în aceiaşi măsură ! Vreau să ajung să cunosc şi focul creator al lui Hristos,vreau să mă disec cu cea mai aspră introspecţie şi nu în ultimul rând să aflu secrete lumii acesteia mici şi a universului ce pare-se a fi ceva mai mare decât insula civilizaţiei noastre plutitoare împrejurului soarelui dintr-una din nenumăratele galaxii ale cosmosului întunecat şi rece!

April 16, 2011

Deea,un gând dulce,ce doar răbdarea şi-l va şoptii în taina ei !

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 16:48

Sunt de o pasivitate incredibilă,vecină cu nesimţirea! Pur şi simplu nu mă mai interesează ce scriu,nu mai îmi place să-mi recitesc articolele,le consider în momentul acesta nişte gunoaie ale unei minţi ce s-a obişnuit să-şi mărturisească simţirea!

De fapt ce este simţirea în cele din urmă?! Înţelegerea unui moment,trăirea unei clipe,vibraţia unei corzi a sufletului ! Simţirea-i efemeră,e moartea unei clipe !Atunci de ce sunt atât de curios să-i surprind trecerea spre uitare,că uitarea-i de fapt moartea clipei ?!

M-am obişnuit atât de mult să mă disec încât nu mai am nicio jenă să-mi mărturisesc cele mai intime gânduri,cele mai perverse inchipuri,cele mai deosebite întâmplări ,chiar dacă ai mei rând pe rând mi-au descoperit activităţile de pe net şi nu mai sunt perfectul anonim de odinioară ! Numai că internetul mi-a schimbat percepţiile,m-a pus faţă către faţă cu lumea întreagă încât puţinele persoane care-mi cunosc adevărata identitate se pierd în marea oamenilor de pe acest pământ ,şi astfel în acest imens muşuroi planetar nu ne mai deosebim unii de alţii !

Am vorbit de curând cu o fată pe care o apreciez nespus pentru felul său de a scrie,pentru talentul său de a povesti ,scrie sub pseudonimul de Dulce Deea şi am fost curios să aflu mai multe despre viaţa sa,despre cine este în viaţa cea de toate zilele.Desigur că nu mi-a spus prea multe despre ea,a preferat să rămână în anonimat tocmai ca să-şi păstreze libertatea de a scrie şi de a-şi povesti cele mai intime trăiri avute în viaţă. Acest lucru mi-a adus aminte de o conversaţie pe care am avut demult cu o grecoaică ce se stabilise în State,care mi-a spus un lucru incredibil şi a anume; a plecat în America tocmai ca să se elibereze de spiritul acesta european de a fii,cel puţin în partea aceasta estică a continentului,în care trăieşti cu impresia că nu esti propriul tău stăpân,că trebuie să te feresti de apropiaţii tăi,de cunoscuţii tăi tocmai ca să nu fi judecat prea aspru de aştia,când de fapt realizezi că toţi cei care te cunosc în realitate sunt de fapt prea puţini,vorba aceea în ţările europene chiar dacă esti şi lider politic,tot nu răzbaţi cu personalitatea ta peste toate graniţele geografice ale acestei lumi .Şi am mai observat ceva de când internetul a ajuns şi la mine,anume că lumea are tendinţa de a se grupa mai mult în jurul a ceea ce interesează pe persoana respectivă,rar întâlneşti sau esti dispus să cunosti pe cineva în profunzime dacă nu are în linii mari aceleaşi inclinaţii intelectuale,afinităţii spirituale ca tine.Practic şi-n spaţiul virtual există şi trasăm mereu graniţe între noi,se pare că nu putem exista dacă nu ne delimităm sau nu ne creionăm cumva abstract personalitatea şi părerile noastre !

Am adus mai sus vorba despre Deea,Dulce Deea,o fată a cărei blog l-am indrăgit din prima clipă în care l-am descoperit ,fiind singurul blogger cu care am ţinut cu tot dinadinsul să ajung în blogroll-ul său,pur şi simplu am simţit nevoia aceasta ! Am mai făcut eu schimb de link-uri cu alţi bloggeri doar aşa de florile mărului,doar spre a aduna ceva trafic spre blogul meu,dar cu Deea a fost altcumva,chiar dacă traficului n-a dispărut cu totul din mintea mea,din calculele minţii mele,totuşi el a rămas ceva periferic,prea puţin important .De obicei,rar rog pe cineva de două ori să-mi implinească o dorinţă,pe ea,pe Deea am rugat-o de trei ori până ce a acceptat cererea mea .

Pur şi simplu citind-o pe fata aceasta şi istorisirile sale amoroase,rămâi vrăjit de simbolistica extraordinară,mistică cum îi place ei să spună,cu care îşi îmbracă trăirile erotice,orgasmul ! După ce o citeşti ,revistele pentru maturi fie ele dintre cele mai bune,americane,ţi se par glume proaste pentru tâmpiţi sau alţi frustraţi sexuali !Din păcate,n-am reuşit să-i citesc toate postările scrise de când a intrat în tagma bloggerilor de primă clasă,deşi aş fi vrut,mi-ar fi plăcut,dar incredibil n-am găsit timp să-i parcurg blogul de la un capăt la altul,minunându-mă cum se face,că handicapat fiind să nu-mi găsesc timp pentru toate lucrurile frumoase pe care le descopăr .Iniţial am judecat-o pripit,chiar dacă tot într-o lumină bună,favorabilă,însă a judeca ,a da sentinţe fie doar şi mental în sinea ta,te poate păgubi ulterior de vederea adevărului într-un mod mai generos să zic aşa .Adevărul în realitate este ca orizontul atins de privirea ta când te uiţi în faţă,ai impresia că ai cuprins întreaga lume dintr-o privire,doar că nimic nu este mai fals şi mai amăgitor decât aceasta!

Concepţia pe care o are asupra morţii m-a atras parcă mai mult decât orgasmul trăirilor sale amoroase trăite de-a lungul timpurilor şi contopite într-un singur personaj,Elixi ! E fabulos să citeşti cum vede moartea ,cum o numeşte “Devoratoarea”,cum se revoltă în faţa ei şi în final o acceptă parcă mistic şi sfios în viaţa ei !

Sunt unele bloguri,sunt unii oameni care te fac să uiţi că lumea este murdară, şi datoria fiecăruia dintre noi este să naştem speranţa în frumos într-o societate frustrată,debusolată şi parcă muribundă !

April 15, 2011

Filed under: Disecarea propriului Eu`,Spiritualitate — Micael Nicolas @ 17:11

O banală problemă la unghia degetului piciorului stâng mi-a cam slăbit atenţia asupra rugăciunii inimii,chiar luni,în aceiaşi zi în care am fost operat şi atunci când am resimţit frustrarea cea mai mare din toată această perioadă,am decis cu de la sine putere,fără să stau prea mult pe gânduri,să sar peste rugăciune.Este adevărat că m-am băgat în pat devreme în acea seară,la 9 pm,însă pe la 2:30 am m-am trezit şi am stat astfel până la 4 am.M-a ajutat tatăl meu să iau nişte haine pe mine şi m-am aşezat în fotoliu la tv,urmărind ştirile politice în reluare,ştiri care sunt de fapt nişte gunoaie;încă nu m-am convins care sunt mai prosti din spaţiul nostru public,politicienii sau jurnaliştii .În fine atâta timp cât interesele acestora din urmă se întrepătrund cu cele ale oamenilor politici,sunt cu toţii o apă şi un pământ,nu merită să îi asculţi,să le acorzi încredere !

Aş fi putut destul de lejer să mă rog,degetul nu mă durea,chiar dacă mă simţeam inconfortabil din cauza lui,însă mi-am zis că n-are niciun rost să forţez lucrurile,să devin habotnic,încerc să mă feresc de această cursă deşi simt nevoia uneori să aprofundez rugăciunea,să respect ceva mai strict regulile creştinismului ,dar consider că nu m-am reaşezat cum se cuvine în matca valorilor creştine ,încă sunt fiul rătăcitor fie chiar de mă şi rog.Trăiesc cu impresia că oricând mi se poate întâmpla să renunţ iarăşi la practica rugăciunii,şi atunci de ce aş pulsa,de ce aş vrea mai mult când mi-e teamă să nu pierd şi puţinul ce l-am acumulat până acum !

Să crezi în Dumnezeu,să nu ai nicio îndoială asupra existenţei Sale în credinţa ta şi în acelaşi timp să-ţi fie teamă că nu esti indeajuns de puternic,îndeajuns  de matur spiritual Să-i slujeşti cum se cuvine, aşa cum se întâmplă cu mine,devine uşor dar sigur,o povară în plus,o discrepanţă nelalocul ei !

Mi-am pierdut entuziasmul,mi-am pierdut acea inocenţă a credinţei dintru început,o umbră mă poate speria acum ,şi inainte nici nu credeam în monştri şi râdeam de coşmaruri ! Simt că această maturizare interioară îmi ajută,îmi este folositoare ,însă această precauţie pur raţională mă face să cred că pierd mult din frumuseţea rugăciunii,din voiciunea credinţei !

Mă las pradă gândurilor de tot felul tocmai ca prin păzirea inimii să nu le aţât şi mai sălbatic împotriva mea,pur şi simplu fac un pact cu ele,eu o las mai moale cu păzirea inimii,ele devin mai blânde;dar sunt conştient că pactul acesta cu duşmanul nu poate dura la infinit şi că va trebui într-o bună zi să-l denunţ şi să pun piciorul în prag,doar că nu înţeleg cum să fac asta,deşi pricep uşor,uşor ce înseamnă a renunţa la propria voinţă spre a-mi regăsi libertatea desăvârşită în Dumnezeu ! Dar cum poţi să renunţi cu totul la tine pentru Altcineva ?!

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 05:24

Limba maternă este limba sufletului,nu pot să gândesc în altă limbă indiferent dacă aş cunoaşte-o la perfecţie sau nu !

Nu pot să-i înţeleg pe cei care aleg să se exprime într-o limbă străină,exceptându-i pe aceia ce s-au născut din părinţi de etnii diferite,acestia sunt siamezi într-ale minţii,persoane care caută sinonime în cealaltă limbă şi se regăsesc şlefuindu-şi ca într-o oglindă cuvintele gândind şi comparând sensurile în cel de-al doilea grai .Într-adevăr poţi să dai peste un strop de înţelepciune jucându-te astfel cu gândurile,însă nu ştiu cât câştigi în substanţă ,în revelarea cât mai precisă a plăsmuirii nu atât a ideii în sine cât a sâmburelui de adevăr purces şi copt în tine,că doară ideile sunt multe,adevărul lăuntric însă, este doar unul !

O idee pentru mine se naşte moartă,se avortă pe sine dacă nu este ocrotită în nimbul simţirii ;fiindcă tot ceea ce gândesc este vechi,putrezit,o mumie ce nu se lasă îngropată,cu totul altceva este simţirea,ea este ca o floare ce înfloreşte în permanenţă,chiar şi atunci când nu te mai înmiresmează cu parfumul său !

A gândi e o aparenţă,a medita e o iluzie,doar a simţi devine înţelegerea concretului ! Desigur este vorba aici despre simţirea interioară, nicidecum de pipăitului lucrurilor din afară .

Eu de fapt acum nu simt mare lucru,nu văd cu ochii minţii ideea în perspectivă,şi totuşi un licăr slab ca un atom instabil trece prin mine,ceva îmi atinge corzile sufletului,însă fără să pot pătrunde acel ceva! Sunt liniştit,nu mă grăbesc,am impresia că nici nu gândesc,ci totuşi gândurile răsar în mine ca seminţele din pământ ! Aicea este taina,căci acum ştim cum renaşte natura ,primăvara:Pomii şi florile îşi dăruiesc seminţele păsărelelor,ele se înfruptă din ospăţul lor,iar mai apoi le seamănă trecându-le prin ele din zbor;nedumerirea mea cea mare este acum : Cine îmi seamănă mie gândurile ?!

Cum gândesc,mecanismul gândirii reprezintă pentru mine taina tainelor ! Pur şi simplu nu reusesc să-mi dau seama despre acest lucru oricât de mult m-aş diseca,m-aş observa,m-aş psihanaliza !

Dacă unii se întreabă de unde venim,care este scopul vieţii şi încotro ne îndreptăm după moarte,eu dimpotrivă mă întreb cum se naşte gândul,cum de ajungem să credem în ideea şoptită de el în fugă şi mai ales cum de-l pierdem atât de uşor de pe radarul minţii.Acum fost-a,acuma nu mai e ! Unde dispărutu-sa ?

Cu cât meditez mai mult asupra acestei probleme ,cu atât realizez mai mult că eu paradoxal nu gândesc,ci totuşi scriu,leg nişte cuvinte între ele,chiar le dau şi un sens anume! Şi totuşi cum se face că gândesc ?! Prin ce taină gândesc şi sunt conştient de mine însumi ?!

Se zice că am fost creaţi spre a deveni dumnezei ,spre a ne îndumnezeii ! Oare Dumnezeu însuşi are aceleaşi îndoieli asupra existenţei Sale aşa cum le avem noi ?! Sau natura noastră decăzută ne ispiteşte în mod fals să ne ridicăm astfel de probleme?!

Gândesc,deci exist !,a cuvântat odată un mare gânditor,însă pentru mine mai mare aberaţie ca aceasta nu există şi nici n-am auzit ! Gândesc,deci sunt prost !,mi se pare de mult mai bun simt ,mai realistic,mai aproape de ceea ce sunt,dar să spui că exişti doar pentru simplu fapt că gândeşti mi se pare impertinenţa absolută,un nonsens inimaginabil ! E ca şi cum i-ai cere unui surdo-mut şi autist pe deasupra ,să înţeleagă o sfărâmă cât de mică din lumea noastră,din civilizaţia noastră,când sărmanul de el nici nu ştie că trăieşte ,plutind cu mintea rătăcită în lumea sa abstractă şi pustie, nici măcar în lumea viselor nu trăieşte pentru că şi atunci ca să visezi trebuie să-ţi doreşti aceasta,el necunoscând niciodată dorinţa adevărată în afara instinctului primar !

April 13, 2011

Panariţiu ,boala unghiilor ! lll

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 04:08

Ne întoarcem acasă cu maşina,tatăl meu coboară cu un scaun cu spătar în mâini ca să urc astfel în casă.N-au putut să mă ridice,nici n-aveau cum ,deşi tatăl meu se menţine bine,e în forţă,totuşi sora mea are unele probleme cu spatele şi nu avea cum să facă faţă !

Eram liniştit,chiar uşor traumatizat,imaginiile proaspetei şi banalei operaţii pe care o suferisem deveneau tot mai vii în mintea mea şi astfel nu m-am sinchisit prea tare de acest mic impediment,eram sigur că voi ajunge în casă cumva,chiar sora mea a glumit pentru o clipă,spunându-ne :

Lasă mă,dacă nu te vom putea urca sus,chemăm pompierii !

Mie mi-era mai mult teamă să mă las pe picior,nu primisem destule informaţii despre ce trebuie să fac de la doctor,însă acum privind retrospectiv toată întâmplarea,nu mai consider că ar fi putut să mi se întâmple ceva grav dacă călcam într-adevăr în picior atunci,dar aşa este când nu ţi se explică îndeajuns sau mai deloc ce trebuie să faci,abia mai târziu mi-am amintit că ne-a zis totuşi că dacă calc pe picior mi se va umfla puţin degetul cu probleme,însă nu într-atâta încât să mi se rupă aţele ,totuşi aţele chirurgicale sunt foarte rezistente,am văzut asta la televizor.

Între timp trece un bărbat tânăr de vârsta mijlocie pe aleea noastră de dintre blocuri şi imediat sora mea îl abordează :

-Domnul,vă rog frumos puteţi să ne ajutaţi şi pe noi să-l urcăm pe fratele meu în casă,că a suferit o operaţie la picior şi n-are voie să calce în el ?

Omul fost-a cumsecade(în realitate aşa se întâmplă de obicei,doar la TV sunt toţi nebunii),răspunzând :

-Da,desigur,haideţi să-l urcăm.

M-au asezat pe scaun şi m-au cărat aşa până la intrarea în casă,chiar dacă tatăl meu se tot scuza politicos pentru deranj .Eu n-am zis nimic,am tăcut,chiar dacă mă simţeam jenat de toată această întâmplare,de toată această neputinţă, şi m-am lăsat purtat pe braţe pe scaun .Spun aceasta pentru că de obicei un handicapat cu conştiinţă şi raţional nu acceptă aşa de uşor ajutorul,întotdeauna vrea şi încearcă să dovedească că nu e o legumă,că nu e paralizat complet,chiar dacă în astfel de situaţii este el însuţi depăşit de încercarea vieţii ! Uneori am un simţ al responsabilităţii şi o vedere destul de largă a ceea ce se întâmplă cu mine în spaţiu,dându-mi seamă extrem de rapid că în astfel de situaţii,cea mai bună calea spre a lasă oamenii să mă ajute şi să-şi facă treabă până la capăt este aceea de a păstra tăcerea,de a nu spune nimic,de a nu da indicaţii sau mai clar fie spus,a nu te da cocoş,bravând şi spunând :Lăsaţi-mă că mă descurc şi singur ! Există astfel de handicapaţi care prin atitudinea lor de bravadă,dar falsă,nu fac altceva decât să-i irite şi să-i supere pe cei care încearcă să le dea o mână de ajutor omenească ,şi astfel apar nervii şi toată lumea iese în pierdere chiar dacă obiectivul este atins şi îndeplinit .

Cu ajutorul tatălui meu ajung să mă aşez în fotoliu,în sufragerie la televizor,aici am vreme de meditat,observând că cea sigură cale spre a mă deplasa este să merg în genunchi,şi uite aşa am ajuns după aproape 30 de ani să merg iarăşi în patru labe !Frustrarea trăită în acea zi a atins cotele cele mai înalte din toată această perioadă,de obicei eu mă consum în sine,nu las prea multe lucruri la vedere şi nici nu-mi place să vorbesc cu omul faţă către faţă despre ceea ce simt, scrisul în principal este calea mea de a mă înţelege,ci înţelegându-mă, crucea vieţii devine brusc mai uşoară,e o uşurare pentru mine că pot să scriu şi să-mi exprim cât mai bine sentimentele,chiar dacă tatăl meu spune că prea lungesc frazele,eu nu o fac de dragul artei în sine sau de dragul vostru,al eventualilor mei cititori,ci o fac în primul rând pentru mine .Provocarea de a mă diseca cât mai aproape de adevărul celor simţite este pentru mine desfiderea supremă,eu de fapt sunt în război cu mine însumi când mă disec,şi aceasta,paradoxal,îmi provoacă bucurie şi plăcere !Pentru mine scrisul este o joacă,o aţâţare,o nebunie frumoasă mai ales atunci când iau foc pe dinăuntru şi uit de timp şi de dimensiunea în care trăiesc ! Când scriu ,pătrund în propria mea dimensiune,în propriul meu univers chiar dacă descriu întâmplări şi simţăminte trăite în această viaţă !

Sunt oameni care se chinuiesc pe sine când scriu ceva,când crează ceva ,eu dimpotrivă resimt o uşurinţă fantastică în a mă mărturisi,în a mă diseca,uit de timp,uit de tot şi încerc să-mi amintesc ce am simţit atunci când am trăit sau am văzut ceva !Pentru mine,descrierea simţirii este primondială,ci nu evenimentul în sine.Paradoxal,cele mai mari probleme le am atunci când trebuie să descriu contextul în care se desfăsoară ceva,să descriu locul fie el spital, parc,scoală ,vreun drum anume sau orice altceva creat de om sau de Dumnezeu în natura înconjurătoare !Eu sunt omul simtămintelor,al trăirilor,pe ele le-aş diseca fără contenire şi cu o bucurie vecină cu extazul !

Dacă opiumul oamenilor zisese în mod abject că ar fi religia,opiumul meu este scrisul !Scrisul pentru mine este dulcea frenezie a îmbrăcării simţămintelor în cuvinte !

April 12, 2011

Panariţiu ,boala unghiilor ! ll

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 18:04

La intrarea în blocul preoperator mă preia doctorul,spunându-i maicii mele :

-Gata doamnă,aici nu puteţi intra !

Îmi împinge grăbit căruciorul,ajungem în sala de operaţii şi îmi spune laconic,cu încredere în sine şi vocea ridicată :

-Hai,mă tăticule,că te rezolv în trei minute ! ;după care pe acelaşi ton ridicat începe să dea ordine celor două asistente şi încă unui bărbat ce era tot un asistent de al lui .Una dintre asistente era slabă,avea halat alb,se afla la o masă şi nota ceva într-un catastif,cealaltă asistentă era grasă,rumenă şi se tot învârtea pe lângă mine,iar asistentul era dimpotrivă un bărbat înalt,zvelt,cu părul grizonant.

Când îmi ajung în urechi cuvintele lui ,brusc devin mai smerit,mai introvertit,încercam să văd în sine ca un animal dacă presimt ceva rău,până la urmă în acest scurt răstimp de meditaţie interioară realizez că nu mai am ce face,nu mai pot da înapoi,trebuie să accept tot ceea ce mi se întâmpla,aşadar mă împac cu gândul şi încep să observ tot prin ceea ce va urma să trec.Asistentul îmi face o injecţie în braţ,vine doctorul şi se întreabă :

-Ce facem mă,te mai punem pe masă ? ,şi tot el îşi răspunde

-Ia rămâi tu în cărucior,că te rezolv şi aşa !

Apucă măsuţa mobilă cu suprafaţa de sticlă pe care de obicei se pun instrumentele chirurgicale,o trage înspre mine,îmi ridică piciorul pe ea şi le spune celorlanţi :

-Haideţi o dată,că nu avem toată ziua la dispoziţie ?!

Uram faptul că se grăbea,chiar am spus la un moment dat în timp ce-mi făcea o injecţie în deget cu un ac destul de gros,mi-era teamă să nu să rupă acul,aşa de tare mi se părea că impingea:

-Aoleu ! ,uitându-mă la asistentul cel slab şi la asistenta cea rumenă şi implorând parcă din ochi să-mi dea explicaţii,să-mi spună şi mie ce se întâmplă,să vorbească cu mine ! Pe faţa asistentului mai citeam o urmă de compasiune,pe faţa asistentei mi-era mult mai greu,deşi îşi luase mina aceea de înţelegere a ceea ce sufeream .Nu mă durea injecţia,nu mi-era teamă de bistruriu,însă eram frustrat că nu-mi spun şi mie ceva mai mult decât cuvintele asistentului :

-Hai că imediat îţi va trece !

Simt că n-am nicio şansă să primesc niscava informaţii din partea nimănui şi să trec mai uşor prin acea încercare; pentru mine cuvintele au un efect foarte benefic,chiar au un efect placebo când mă aflu în asemenea situaţii şi dacă cel de meserie îmi explică în doar câteva cuvinte(nu cer mult,nu cer să faci o adevărată poliloghie cu mine,că atunci există riscul să încetez să te ascult)…; mă împac rapid cu gândul că iarăşi sunt singur printre oameni şi că trebuie să supravieţuiesc încercării fără să adun prea multe informaţii stric tehnice despre ceea ce se întâmpla cu mine .

Uit de asistenţi,oricum mie personal îmi erau complet nefolositori şi îmi îndrept întreaga atenţie pe munca chirurgului,practic am fost operat pe viu,doctorul chiar îmi spune :

-Bă băiete,nu te uita !

Ce să nu mă uit,nu puteam să ratez aşa ceva !

Observ cum după ce m-a înţepat de trei ori cu seringa şi degetul mi se umflase de la lichidul introdus în el,ia bistruriul, îmi taie unghia pe jumătate de sus în jos,o decupează ,o aruncă într-un recipient,ia acul(semăna mai degrabă cu un cârlig de pescuit),mă coase ,după care pe acelaşi ton autoritar,ridicat îi spune asistentului să mă bandajeze şi mie :

-Te-a durut ,tăticule ?!

Ce mai puteam să zic,asistasem la o operaţie pe propria-mi piele,pe viu !

Tot în aceiaşi grabă cu care mă introdusese în sală de operaţii,la fel m-a şi scos afară din bloc preoperator şi mă dă maicii mele înapoi în primire .Abia apucă mama să-l întrebe când trebuie să venim iarăşi să-mi scoată firele,că doctorul şi dispăruse la ale lui .

-Te duru ?!,mă întreabă mama,completând imediat : Pe mine mă apucase tremuratul şi n-aş fi putut să intru cu tine în sală dacă doctorul m-ar fi lăsat !

-Eu mă şi uitai ! ,îi răspund zâmbind cu un aer de safistacţie interioară .

-Doamne băiete,nebun esti ! Cum putuşi să te uiţi ?!

Ajungem la maşină,ajungem acasă,dar voi continua povestirea aceasta într-un articol ulterior .

April 11, 2011

Panariţiu ,boala unghiilor ! l

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 03:30

Luni,cu aproape două săptămâni în urmă am suferit o scurtă intervenţie chirurgicală de panariţiu la degetul mare de la piciorul stâng.Acum a venit vreme să istorisesc toată acea poveste,s-o disec,să dezvălui luminii pe demonii care încercau să mă sperie şi să mă facă să cred că încercarea prin care va urma să trec este mult mai gravă şi mai periculoasă decât îmi închipuiam eu în acel moment !

Mintea are plăcerea sa sadică să te înfricoşeze,să te facă să crezi că de acea dată nu mai scapi,chiar esti pe ducă,cu un picior pe lumea cealaltă !

Mi se pare atât de interesant sau cum m-a acuzat odată cineva că am orgasm mental când reusesc să dezvălui în amănunt toate trăirile avute într-o întâmplare ! Adevărul este că pentru mine scrisul este o bucurie,o sărbătoare,ci nicidecum un chin,o fatidică încercare !

Rar mă împotmolesc în cuvinte,ci şi atunci când inspiraţia începe să-şi bată joc de mine şi să nu-şi mai descopere cuvintele exacte, ajutătoare,curgătoare spre a descrie o idee,nici atunci nu mă chinuiesc ,ci doar resimt o uşoară şi neplăcută frustrare fiindcă nu-mi place să gândesc prea mult,cel puţin nu să devin prea lucid,prea conştient că gândesc pentru că realizez imediat că în momentul în care încep să gândesc,simţirea-mi este pierdută întru amorţire !Nimic nu urăsc mai mult decât să scriu fără să simt adevărul celor mărturisite !

M-am trezit de dimineaţă,sora mea ne-a dus la spital,pe mine împreună cu mama,am ajuns,am coborât din maşină, mama,scrupuloasă cum e din fire, a luat-o repede înainte să-l prindă pe doctor,să vorbească cu dânsul,mie mi-era greu să merg,degetul nu neapărat mă durea cât mai degrabă mă simţeam păgubit din pricina lui,nu mai puteam să merg cum obişnuiam până atunci,însă chiar şi aşa ţinându-mă de cotul surorii mele,am ajuns până la anexa din dreapta a spitalului judeţean,am intrat înăuntru,am găsit căruciorul de dată trecută la locul său,m-am aşezat în el şi am pornit spre cabinetul de chirurgie.

Doar că nu venisem iarăşi pentru consultaţie,ci pentru operaţie,mama ce ne-a găsit imediat ne spune :

-Ce căutăţi măi aici,haideţi că internările se fac sus la etaj ?

-Păi de unde să ştim,ne ziseşi matale nouă ceva,o luaşi înainte şi ne lăsaşi în urmă !,replică sora mea mai în glumă.

Eu cum mă amuz din orice ca un adevărat handicapat ce sunt,am şi început să râd ! Urcăm cu liftul la etaj,intrăm în salonul în care fusesem internat…,era o uşoară zăpuşeală înăuntru,mai mulţi bătrâni erau întinşi pe paturi şi doar vreo doi tineri,camera era neaerisită şi un miros stătut de spital domnea în încăpere.Maica mea cum are mirosul fin şi nu suportă să stea în asemenea locuri,ne zice :

-Haideţi să ieşim de aici şi să stăm pe coridor ?

Zis şi făcut,nu mai mă schimb în pijamale aşa cum ar fi trebuit,mă aşez în căruciorul cu rotile,sora mea ne lasă un telefon să ţinem legătura(nici eu ,nici maica mea nu ne pricepem la celulare,nu de alta,dar eu când consider un lucru de prisos nici nu-mi bat prea mult capul cu el,cu toate că am mai umblat cu celularele nepoatei mele,însă doar am învăţat să-l deschid şi să răspund,oricum am impresia că mama e mai expertă în celulare decât mine ) şi pleacă la servici !

Îl vedem la un moment dat pe doctor trecând pe lângă noi,mama mai vorbeşte cu el,îl întreabă când mă operează …,după care acesta din urmă pleacă la ale lui,pesemne că mai era solicitat la un cabinet particular(bine le-a făcut Boc că i-a obligat pe cei care lucrează la stat,să aleagă unul dintre cele două locuri de muncă,păcat însă că în România legile nu se prea respectă,bine totuşi că legile bune se mai şi dau,vom învăţa şi noi mai devreme sau mai târziu să le respectăm cu toţii la fel ca-n ţările civilizate).

Uite aşa,ne punem pe aşteptat,părăsim acel coridor,pare-mi-se că era curent,asta în opinia maicii mele şi trecem într-o deschizătură mai mare,unde se aflau scările,lifturile sau toate acele trei laturi care duceau în trei direcţii diferite ale spitalului.Aici am început să mă simt în elementul meu,îmi place unde-i lume mai multă,unde-i vânzoleală,aproape că uitasem că mă aflam acolo pentru necesitatea unei intervenţii chirurgicale,imediat încep să-mi intru în acel rol atât de plăcut mie,acela de a urmări oamenii şi de a le citi trăirile pe feţele lor !

Îmi primul rând trebuie să precizez din start că în acel loc nu se aflau bănci de aşteptare,mama îmi spusese că odinioară se aflau şi băncuţe pe acolo,dar între timp nu se ştie ce se întâmplase cu ele,unde dispăruseră,aşa că din când în când se mai aşeza pe braţul căruciorului meu şi-şi mai odihnea picioarele .

Era o bătrânică de vreo 80 de ani ce se plimba de colo până colo căutându-şi soţul cu care venise la spital dintr-o comună din apropiere pentru dializă şi nu mai îşi amintea unde-i duseseră omul,nimeni nu o ajuta,nimeni nu-i spunea unde se afla omul său,poate că nimeni nu ştia. Într-un final iese şi omul său de la dializă întins pe o targă mobilă, bătrăn,fără prea mult păr,obosit,gârbovit…,cu asistentele care glumeau obosite şi ele la rândul lor,aşteptând liftul :

-Uite,maică pe omul tău,ţi-era frică că-l pierduşi !

Din acel moment începe epopeea aşteptării liftului.Spitalul avea cel puţin în acea aripă în care ne aflam atunci, trei ascensoare,însă doar unul era funcţional sau folosit,aşadar vă închipuiţi că au trebuit să astepte minute bune până să ajungă şi la ei liftul gol ca să poate să transporte bolnavul împreuna cu bătrânica sa.N-aveau copii,deci n-aveau pe nimeni care să le poarte de grijă în afară de Dumnezeu ! Tristă imagine,e trist când trebuie să contemplez asemenea tragedii umane !

Ceva vreme mai târziu,după ce stătuserăm vreo oră în aşteptare,o observ la un moment dat pe asistenta doctorului ce avea să mă opereze.O arăt mamei,să vorbească cu ea,să o întrebe dacă ştie ceva de doctor .La care asistenta ce era de fapt o frumoasă tânără blondă,zveltă,nu prea înaltă,cu ochii albastri,îmi zâmbeşte spunându-ne pe ton alintat,uşor bucuros :

-Ce drăguţ e,m-a recunoscut !

Mie doar gândul la prostii nu-mi stătea atunci,aşadar am fost destul de dur cu ea în sinea mea : Uite,mă,asta se crede vedetă tocmai acum!,dispreţuind-o uşor cu toată frumuseţea ei şi judecând-o prea aspru decât însăşi realitatea o cerea.

Tot aşteptând ne-am mutat în cele din urmă puţin mai înlături după un colţ,lângă o fereastră unde se afla o băncuţă pe care s-a aşezat maica mea ,începând să mâncăm câte puţin din produsele de patiserie cumpărate,n-am putut să iau decât câte ceva guri pentru că în acelaşi perimetru se afla o mamă inlăcrimată ce îşi aştepta băiatul să iasă din sala de operaţie,îi ieşise un mic ganglion pe gât şi trebuia extirpat.Mama o încurajează spunându-i că ştie o persoană care a trecut prin acelaşi poveste şi acum este bătrân şi trăieşte bine mersi.La auzul unei asemenea povestiri,femeii mai îi vine inima la loc,speră că îi va fi bine şi băiatului său,după care mama se ridică să mai arunce o privire după doctor,dacă acesta sosise sau nu,însă am să vă povestesc aceasta într-o postare ulterioară pentru că de abia de acum încep pentru mine trăirile profunde ale căror imagini încă le mai am vii în minte .

April 10, 2011

Filed under: Disecarea propriului Eu` — Micael Nicolas @ 05:38

Am lenevit mult,nepermis de mult,trebuie să trec peste prejudecăţile celor ce nu m-ar putea înţelege şi să-mi dau drumul la scris,să mă disec fără perdea ca până acum şi chiar să pătrund şi mai adânc în adâncul fiinţei mele şi să scot din abisul morţii,din întunericul din mine,gândurile cele mai contradictorii ce mi-au trecut prin minte şi simţămintele cele mai grosiere !

Parcă m-am născut să mă disec,să-mi scot sufletul afară din trup şi să vi-l pun în faţă,nimic altceva nu mai contează pentru mine decât să-mi traduc simţămintele în cuvinte ,să-mi exprim tot ceea ce simt,tot ceea ce gândesc,tot ceea ce trăiesc ! Câteodată am impresia că tind să devin scriitor,alteori mi-aş dori să ajung sfânt,însă în realitatea nu resimt bucurie mai mare şi încordare a minţii mai plăcută decât în a-mi dezvălui sieşi înainte de toate că am puterea de a mă diseca în amănunţime !

Numai ce citi un text din Cioran în Evenimentul Zilei,în care acesta recunoaste că în tinereţe,redau citatul exact :“Căci eram nebun şi ştiam enorm de multe lucruri…” ,asta-i impresia pe care o trăiesc şi eu acum,că ştiu enorm de multe lucruri ce le simt până în străfundurile cele mai subtile ale eului meu neobosit în a medita sau în a se lasa crucificat de asemenea gânduri,idei,fantezi nesătule ce zburdă prin mine,mă târăsc care încotro,mă zdrobesc prin violenţa lor cu care caută să se impună!Uneori caut să le cosmetizez,să le dau doar forma lor cea mai delicată,mai puţin crudă,îmi adaptez gândurile pe măsura prejudecăţilor voastre nedorindu-mi să şochez sau chiar să intru în conflict cu ideile voastre preconcepute,dar n-am ce să fac,în toată această poveste primează doar simţire-mi !

Aici,în acest colţ virtual pierdut printre milioanele de alte bloguri şi situri din intreaga lume,eu sunt stăpânul,eu sunt cobaiul,eu sunt povestea; aici este morga,eu sunt autopsierul şi tot eu sunt şi subiectul !

Sunt plin de imagini,de trăiri,de gânduri ce vor a fi spuse ! Cine sunt eu să nu le dau frâu liber şi să le las să curgă din mine prin cuvinte ! Simt o nevoie imperativă spre a mă diseca,eu n-am imaginaţie,nu pot să scriu despre fantasme imaginative,nu-mi permit să-mi închipui ce simţi tu,ce gândeşti tu,deşi sunt destul de sigur că dacă aş face un minim efort intelectual aş intui într-o măsură oarecare să simt ceea ce simţi tu,să gândesc ceea ce gândeşti tu…,în adolescenţă îmi plăcea să mă joc astfel,să mă transpun în locul tău,să intru în pielea ta şi să-mi imaginez cum ai fi tu,acum nu-mi mai îmi place,bine recunosc că nici nu mai am timp pentru astfel de închipuiri profunde,îmi este de ajuns tot ceea ce gândesc şi simt eu însumi,abia mai fac faţă în a mă descrie în cele mai subtile amănunte pe mine,chiar nu mai există loc pentru altceva,simţirea lumii prin sine şi disecarea propriului eu` îmi sufocă imaginaţia şi mă face în ultima vreme să nu mai găsesc timp nici pentru mine însumi,atât de bogată şi de ocupată îmi este simţirea ! Sunt într-o cursă nebună cu mine însumi,tot ceea ce simt vreau neapărat să mărturisesc nu neapărat lumii întregi,că puţin îmi pasă la o adică de voi toţi laolaltă şi de părerile voastre,ci să mă mărturisesc singur sieşi,căutându-mă permanent,observându-mă şi descriindu-mă în cele mai intime detalii !

Ce repede trece timpul când mă afund în asemenea gânduri,abia terminai introducerea şi zburară pe nesimţite două ore,oare să fie cu putinţă să-mi trăiesc viaţa ca pe un jurnal,scriindu-mi memoriile cât sunt proaspete,aburinde,că asta fac de fapt:Trăiesc,simt,gândesc,scriu !

Sincer să fiu am experienţă în a-mi descrie cursa vieţii în însăşi timpul maratonului spre necunoscut,am caiete întregi de pe vremea în care fost-am îndrăgostit,cunosc tensiunea şi stresul care te cuprind când vrei să scrii despre tot ceea ce trăieşti la scurt timp ,dacă nu cumva imediat după ce clipa moare şi prezentul devenit-a trecut ! E epuizant să trăieşti astfel,e frustrant să intri în criză de timp,e dificil să realizezi că o astfel de povară cere sacrificii,cere să renunţi a mai conversa chiar şi cu persoane de foarte bună calitate ce le-am cunoscut pe internet,doar să-mi găsesc timp a scrie despre ceea ce simt când simţire-ai încă vie ,nu s-a transformat într-o amintire ,ci nici amintirea nu a alunecat singură spre uitare !

Am cheia la mine,ştiu ceea ce ar trebui să fac,însă îmi displace profund gândul că trebuie să fac sacrificii spre a reuşi să ţin ritmul nesăţios al trăirilor ce nu se vor moarte mai înainte de a le descrie undeva pe blog,pe vreo hârtie !

Next Page »

%d bloggers like this: